O priveam trista, oricit as fi incercat sa o ajut nu gaseam calea. Ma straduisem mai demult sa o duc la copacul de unde credeam ca apartine....dar nu...nimic nu se mai potrivea. Revenise iar in ploaie si frig... dar cred ca undeva ascuns acolo era speranta ca o sa vina si soarele. Stia ca nu poate fi doar soare si ca e nevoie si de ploaie...si incerca sa se adapteze probabil.
Si se intimpla ca brusc ca intr-un vacarm de pasi si voci trecu o raza care o surprinse. Niciodata nu si-ar fi imaginat ca intr-un asemenea context sa vada lumina. Credea ca amurgul este starea de fapt, si ca lumina care o tot visa era doar acolo in vis. Raza lumina frunza si instant fu vazuta de un trecator ce cu sufletul deschis o ridica si vazindu-ma trista la o departare considerabila mi-o oferi. Am intins mana..am atins frunza...imi transmise vibratia iar apoi se topi in centrul palmei mele. Avusese in sfirsit iluzia caldurii...
Speranta ne ajuta sa gasim caldura din noi si sa o vedem si in jur. Nu e doar o iluzie. E un dar pe care il meritam.
RăspundețiȘtergere